Istorie

În spaţiul carpatic, primele menţiuni etnonime atestă un conglomerat de triburi tracice din care Herodot, în secolul al VI-lea î.Hr., menţioneazã unul distinct, cel al geţilor, care locuiau la nord de Dunăre. În izvoarele romane, geţii sunt denumiţi daci, conform afirmaţiei geografului Strabo, din vremea împăratului Augustus (27 î.Hr. - 14 d.Hr.) - “dacii şi geţii vorbeau aceeaşi limbă”. Centrul politic al civilizaţiei geto-dacilor se află în Munţii Orăştiei, la Sarmizegetusa (partea vestică a României actuale), iar gradul cel mai înalt al acestei civilizaţii a fost atins în timpul regilor Burebista (cca. 80 - cca. 44 î.Hr.) şi Decebal (87-106 d.Hr.).

În urma a două războaie purtate între anii 101-102 şi 105-106, împăratul Traian transformă <?xml:namespace prefix = st1 />Dacia în provincie romană. Pînă în jurul anilor 270-275, când Imperiul Roman îşi retrage armata şi administraţia, Dacia cunoaşte transformări sistematice care o vor include în lumea romană.

Între secolele IV şi XIV, pe teritoriul de astăzi al României au trecut valuri diferite, ca intensitate şi prezenţă, de populaţii migratoare. Triburi germanice, iraniene, slave şi turcice şi-au exercitat influenţele asupra autohtonilor.

Prezenţe proto-române sunt atestate în izvoarele bizantine începând cu secolele VII-VIII, dar prima formaţiune statală condusă de un român este cea a ducelui Gelu, din spaţiul intracarpatic, atestată de cronica Gesta Hungarorum la sfârsitul secolului al X-lea. La începutul secolului al XII-lea, după cucerirea spaţiului intracarpatic de către unguri şi creştinarea lor, se formează principatul Transilvaniei. Formarea principatelor medievale româneşti Moldova şi Ţara Românească are loc peste două secole şi jumătate, între 1330 şi 1350.

Deşi spaţiul românesc este unul periferic celui european, el a împărtăşit principalele valori europene ale timpurilor sale, dintre care creştinismul este cea mai pregnantă. Creştinismul ortodox s-a răspândit în Ţările Române sub influenţa lumii bizantine.

Între secolele XIV şi XVI, principi ca Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Iancu de Hunedoara s-au alăturat alianţelor creştine ale Europei împotriva ascensiunii Imperiului Otoman.
În decursul secolului al XVI-lea, acesta controla Balcanii, Asia Mică, nordul Africii, Orientul Mijlociu şi ajunsese la porţile Vienei. Pentru mai bine de jumătate de mileniu, spaţiul românesc s-a aflat şi el sub influenţa modelului cultural otoman.

Primele încercări de desprindere de sub controlul turcesc şi de întoarcere la valorile europene are loc începând cu secolul al XVII-lea, în timpul principilor Mihai Viteazul, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir.

În perioada fanariotã, în secolul al XVIII-ea, se adânceşte criza politică, socială şi economică a lumii otomane, iar reorientarea spre Europa Occidentală era considerată ca o cale de ieşire din acea criză. Din punct de vedere politico-militar, alianţele austro-ruse la care aderă şi unii principi români, încep să împingă Imperiul Otoman în afara spaţiului sud-est european.

La începutul secolului al XIX-lea, secolul naţiunilor, şi în spaţiul românesc pătrund ideile romantismului. Dezbaterile privind viitorul stat românesc au vizat unirea Moldovei cu Muntenia şi crearea instituţiilor care să facă acest stat funcţional.

Datorită reformelor întreprinse în timpul regelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen (1866-1914), a doua jumătate a secolului al XIX-lea a însemnat una din cele mai faste perioade din istoria României. La sfârşitul primului război mondial, în 1918, teritorii din Rusia şi Austro-Ungaria locuite în majoritate de români se uneau cu regatul României şi formau ceea ce a fost denumit în epocă “România Mare.”

O continuare a creşterii economice şi politice a României a avut loc în perioada interbelică, în timpul regilor Ferdinand I (1914-1927) şi Carol al II-lea (1930-1940).

Industria românească înregistrează un salt cantitativ şi calitativ, mai ales în domeniul extractiv, siderurgic, al construcţiilor de maşini. Stabilitatea politică a permis creşterea nivelului de trai, în special datorită investiţiilor străine. Regimul politic al democraţiei liberale şi proprietatea privată au constituit fundamentele societăţii româneşti libere.

În secolul XX, “secolul extremelor”, totalitarismul a fost prezent şi în România. Mai întâi prin fascism, care s-a afirmat puternic în anii '30 şi '40, şi în timpul regimului mareşalului Ion Antonescu.

După cel de-al doilea război mondial se instaura dictatura comunistă cu sprijinul direct al armatelor sovietice. Regimul comunist condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej (1947-1965) şi Nicolae Ceauşescu (1965-1989) a produs cele mai puternice mutaţii sociale, a introdus practici staliniste, de reprimare a disidenţei, a luat mãsuri catastrofale din punct de vedere al politicii economice.

Criza de sistem a comunismului a culminat cu criza extrem de profundă din timpul anilor 1980, iar în anul 1989 s-a prăbuşit regimul Ceauşescu, circa 1.300 de români fiind ucişi în Revoluţia anticomunistă. 

Din 1989, România a revenit treptat la democraţie şi la economia de piaţă.

(Radio România Internaţional)