Traditii si obiceiuri

1. Toate drumurile duc la Roma
Ştiri vechi despre construcţia drumurilor au rămas în special de la popoarele orientale: China, India, Persia, Egipt. Pe continentul european, cei mai renumiţi constructori de drumuri au fost romanii. Se ştie că în secolul 4 înainte de Christos romanii cunoşteau şi foloseau numai drumurile naturale, de pământ.Ei aveau să devină însă cei mai talentaţi constructori de drumuri ai antichităţii europene. Drumurile romane porneau, de regulă, din centrul Romei, de la templul lui Saturn, divinitate ce patrona muncile agricole şi roadele pământului. Tot de acolo se măsurau şi distanţele spre provinciile şi teritoriile cucerite. De aici provine şi expresia românească: toate drumurile duc la Roma. Sensul acestei expresii este: pe orice cale ai apuca, tot vei ajunge unde trebuie.
Drumurile commerciale ale Daciei, deşi nu erau construite după cea mai avansată tehnică, satisfăceau nevoile de transport ale populaţiei autohtone. Romanii aveau însă nevoie de artere solide de cirulaţie, cu rol strategic şi de apărare, care să permită deplasarea rapidă a trupelor şi transportul avuţiilor luate din Dacia.De aceea, imediat după cucerirea Daciei, ei încep construirea de drumuri după cea mai avansată tehnică a vremii.
Drumurile romane apar în toponimia românească sub diferite denumiri: Drumul lui Traian, Drumul Împărătesc, Drumul Împăratului de Rouă, Drumul Uriaşilor, Drumul de Piatră etc. De aceste drumuri se leagă numeroase legende şi povestiri populare din care redăm, pe scurt, una:
"Traian, fiind tovarăş cu Novac, l-a ajutat pe acesta să tragă cu doi boi o brazdă de plug. Traian a făcut apoi o cale aşternută cu pietre, la care era dator tot omul a aduce nouă pietre mari sau 13 cărămizi. Femeia însărcinată trebuia să aducă o piatră în plus. Şi aşa a făcut această cale mare şi încovoiată ca drumul stelelor de pe cer şi care astăzi se cheamă Traian."
Adesea, legendele înfăţişează caznele la care erau supuşi bărbaţii şi femeile pentru construirea drumurilor de piatră.
Grija pe care romanii au acordat-o construirii drumurilor a făcut ca acestea să-şi atingă scopurile strategice, militare şi economice, şi a asigurat omogenitatea şi unitatea Imperiului Roman.

2. Tradiţii legate de naştere
În tradiţia populară, obiceiurile legate de naşterea unui copil sunt pe cât de numeroase pe atât de pline de semnificaţii.Fireşte, în lumea modernă a noului mileniu aceste datini şi-au pierdut din actualitate, însă în unele zone istorice ale României, precum Maramureş, Oltenia sau nordul Moldovei, aceste obiceiuri mai sunt amintite fie şi pentru farmecul lor arhaic sau pentru valoarea lor simbolică.
În afară de mamă, un personaj extrem de important în cadrul ritualurilor legate de naştere este moaşa. Aceasta este o femeie mai în vârstă, dispunând de o bogată experienţă, ce ajută femeile să nască.Însă după cum vom vedea, rolul ei nu se limitează la atât. Moaşa capătă un rol activ în viaţa noului născut încă înainte de naştere. Astfel, exista o tradiţie legată de precizarea sexului copilului de către moaşă: aceasta leagă cu un fir de păr o verighetă de la logodna unei femei, obiect sfinţit la biserică, întinde femeia însărcinată pe pat şi ţine firul nemişcat deasupra abdomenului acesteia. La un moment dat firul va începe să se balanseze. Dacă este băiat, firul se va mişca dintr-o parte în cealaltă. Dacă este fetiţă, firul se va mişca circular.
După naştere, moaşa se îngrijeşte de baia proaspetei mămici, numită de către moaşă "nepoată".După baie, "nepoata" toarnă moaşei apă sfinţită pe mâini, semnificând spălarea mâinilor moaşei de păcatele femeii care a născut.

În tradiţia românilor din Transilvania, Banat şi Oltenia, rolul moaşei în ritualul botezului copilului era, de asemenea, extrem de important. Ea este cea care duce copilul la biserică şi spune "duc un păgân şi voi aduce un creştin", iar la întoarcere va spune: "am dus un păgân şi am adus un creştin".

În zilele noastre, ceea ce predomină sunt obiceiurile creştineşti admise de Biserică. Copilul este dus la biserică şi botezat cât mai repede după naştere. În biserica ortodoxă, la ritualul săvârşit de un preot trebuie să ia parte şi doi naşi, aceştia devenind părinţi spirituali ai copilului. Copilul este scufundat de trei ori în apa sfinţită, primind numele pe care l-au ales părinţii împreună cu naşii însă, conform tradiţiei, copilul trebuie să poarte numele naşului sau naşei. După aceasta, preotul duce copilul în faţa icoanelor de la altar, iar dacă este băiat îl introduce  în altar.
După ritualul de la biserică, având în vedere că botezul este un prilej de mare bucurie, părinţii, rudele şi toţi cei apropiaţi participă la o mare petrecere care, în unele zone, poate să dureze şi trei zile.

3. Tradiţii de nuntă

      Peţitul
Tânărul care dorea să se căsătorească îşi alegea câţiva dintre prietenii lui (uneori chiar tatăl sau alte rude) şi hotărau ziua când vor merge la casa miresei.În ziua stabilită purcedeau spre casa fetei, iar la intrare aceştia aveau o mică cuvântare, care diferă de la zonă la zonă. Urmează apoi momentele când tatăl feciorului stă de vorba cu părinţii miresei, discutând diferite aspecte ale viitoarei familii.De multe ori urma o mică petrecere, mai ales dacă se stabilea ca nunta va vea loc.

      Bradul
În dimineaţa nunţii, ginerele, împreună cu prieteni apropiaţi împodobesc doi brazi cu diferite obiecte, fructe si chifle.Brazii sunt purtati de tineri necăsătoriţi până la casa naşului, unde, unul este legat în faţa porţii.Apoi, alaiul îşi continuă drumul către casa miresei, loc în care rămane cel de-al doilea brad. Bradul este simbolul vigorii şi al tinereţii; împodobirea lui simbolizează viaţa "îmbelşugată" a viitoarei familii.

      Udatul
Mireasa, flăcăul cu bradul şi alaiul miresei merg la cea de-a treia fântână spre răsărit,numărată de la casa miresei, însoţiţi de lăutari. Pe drum, mireasa şi flăcăul poartă un ulcior (sau o vadră de lemn în alte zone), legat cu ştergar ţesut în casă, până la fântână. Aici, flăcăul scoate apa de trei ori şi, de fiecare dată, împreună cu mireasa, stropeşte mulţimea cu un mănunchi de busuioc, înmuiat în apa din ulcior, in semn de urare de măritiş la fete, însuratoare la flăcăi şi spor la neveste. Întorşi de la apă, nuntaşii încing o hora în care mireasa trece pe la fiecare şi îi prinde în piept floarea de nuntă.Aceleaşi flori sau cocarde le vor primi nuntaşii mirelui, naşii, alţi invitaţi la biserică.

      Bărbieritul mirelui
Acest obicei se desfăşoară în paralel cu gătitul miresei.Un prieten apropiat al mirelui (în trecut un vătaf) îl bărbiereşte, în mod simbolic pe ginere. Aşezat pe un scaun, cu bani sub picior, mirele nu trebuie să-l lase pe lăutar să-i ia banii. Bărbieritul mirelui reprezintă un simbol al pregătirii băiatului pentru nuntă. Obiceiul se pare că avea o semnificaţie ritualică initiatica, ultimă dintr-un lung şir de iniţieri la care era supus băiatul în cursul deveniri sale ca barbat.
 
      Îmbrăcatul miresei
Naşa, împreună cu mama miresei şi prietene apropiate ajută mireasa să se îmbrace, pentru ca la sfârşit, naşa singura să-i lege voalul şi coroniţa.Se desfaşoară în acelaşi timp cu bărbieritul mirelui şi simbolizează pregătirea fetei pentru nuntă.În vechime la acest ritual puteau lua parte mai multă lume din partea miresei.

      Hora miresei
Hora miresei se danseaza acasă la mireasa, prilej cu care soacra mică împarte diferite cadouri naşilor, socrilor şi, uneori, rudelor apropiate.

      Ruperea turtei
Naşa comandă şi plăteşte o turtă împodobită cu diverse ornamente, comestibile sau nu, diferite împletituri şi alte forme.În mod simbolic, turta este ruptă deasupra capului miresei şi este dată spre consum (invitaţilor).Se spune că aduce noroc celor care mănâncă din ea. Obiceiul se păstrează din vremea Romei antice.

      Furatul miresei
Se presupune ca mirele nu trebuie să aibe ochi decât pentru mireasa lui, dar unii glumeţi profită de neatenţia mirelui şi fură mireasa. Mirele este dator să o caute sau să o răscumpere. În unele zone, răpitorii au datoria de a nu lăsa mireasa pe jos, ea trebuie purtată numai în braţe. De multe ori, spre hazul invitaţilor mirele este pus să îndeplinească anumite sarcini.

      Aruncatul buchetului
Mireasa se întoarce cu spatele la grupul de fete tinere, nemăritate, şi aruncă la întamplare buchetul.Fata care-l prinde este cea care se va mărită prima. Alte tradiţii spun că se va mărita în acelaşi an.

      Scosul voalului
Aproape de sfârşitul nunţii, naşa scoate voalul de pe capul miresei şi îi pune o eşarfă (batic), simbolizând trecerea de la statutul de fată la cel de nevastă. Voalul miresei se pune pe capul unei fete necăsătorite, care se spune că va fi următorea care se va căsători.
 
4. Căluşarii
Cea mai interesantă, mai complexă şi mai arhaică dintre formele coregrafice rituale româneşti, dans de flăcăi, jucat mai ales în săptămâna Rusaliilor şi răspândit pe întreg teritoriul locuit de daco-români este căluşul. Numele jocului este variabil - căluş, căluşar în Oltenia; căluşean în Moldova şi Banat - etimonul este greu de stabilit dar în niciun caz nu se poate admite provenienţa de la ”cal”, deoarece structura magică a dansului are rădăcini fixate înainte de domesticirea calului pe aceste meleaguri. Mai propriu pare, însă, etimonul căluş (obiectul folosit pentru închiderea gurii), esenţială în ritualul jocului. Folcloriştii consideră Jocul Căluşarilor (Căluczenii) un dans în mare măsura magic, cu număr impar de dansatori cu feţe acoperite, veşminte femeieşti şi glasuri prefacute de femeie, purtând cununi de pelin şi de flori de camp, cu săbii în mâini - ceata fiind condusă de stareţ şi primicer, iar în multe zone, pentru sonorizarea dansului, membrii cetei au pinteni sau zurgălăi legaţi pe pulpe.